Transplantul hepatic: când devine singura soluție și cum se face operația

Ce este transplantul hepatic și cui i se recomandă

Transplantul hepatic este operația prin care ficatul bolnav sau lezat este scos din corp și înlocuit cu un ficat sănătos, primit de la o altă persoană, numită donator; atunci când ficatul încetează să funcționeze, această operație poate salva viața pacientului^[1]. Ficatul este cel mai mare organ din interiorul corpului și are roluri pe care niciun alt organ nu le poate prelua: ajută la digestia alimentelor, depozitează energia și elimină din organism substanțele toxice — fără un ficat care funcționează, viața nu este posibilă^[2].

Este o operație majoră și un tratament care poate salva viața unor pacienți cu ciroză și cu boală hepatică ajunsă în stadiu terminal, adică atunci când ficatul nu mai poate susține funcțiile de bază ale organismului^[3]. La adulți, cea mai frecventă cauză pentru care se ajunge la transplant este ciroza — cicatrizarea ficatului, produsă de o boală de lungă durată sau de o leziune repetată. La copii, cauza cea mai des întâlnită este atrezia biliară, o boală a căilor biliare^[2].

Ce se încearcă înainte de a ajunge la transplant

Transplantul nu este niciodată prima variantă de tratament: medicii ajung la el abia atunci când celelalte tratamente nu mai reușesc să mențină în funcțiune un ficat afectat^[2]. Dacă se ajunge în acest punct, pacientul este trimis la un centru de transplant, unde este evaluat de o echipă de transplant, iar dacă este acceptat este înscris pe lista națională de așteptare pentru un ficat de la un donator decedat^[1]. În România, primul pas practic este discuția cu medicul de familie sau cu medicul specialist gastroenterolog ori hepatolog, care poate îndruma pacientul către un centru specializat de transplant.

Evaluarea, lista de așteptare și cele două surse de ficat

Drumul spre operație are trei etape principale: evaluarea, prin care echipa stabilește dacă pacientul poate suporta un transplant hepatic; intrarea pe lista de așteptare, dacă este considerat potrivit — așteptarea unui ficat sănătos poate dura mai multe luni; și operația propriu-zisă, într-un centru de transplant, atunci când un ficat devine disponibil. Este un proces lung și adesea greu^[3].

Cel mai adesea, ficatul folosit la transplant provine de la o persoană decedată. Există însă și varianta donatorului viu: o persoană sănătoasă donează o parte din propriul ficat pentru un anumit pacient^[2]. În acest caz pacientul nu mai este înscris pe lista națională de așteptare, iar centrul de transplant îi programează direct operația^[1].

Pregătirea dinaintea operației: de ce contează starea de nutriție

Perioada de dinaintea operației nu este doar o formalitate administrativă — este și fereastra în care starea generală a pacientului poate fi îmbunătățită înainte de o intervenție atât de solicitantă. O analiză care a adunat datele a 25 de studii, cu 7.760 de pacienți ajunși la transplant hepatic, a arătat că aproximativ 41 din 100 dintre ei aveau sarcopenie, adică o pierdere importantă de masă și de forță musculară^[4]. Pacienții cu sarcopenie înainte de operație au avut o supraviețuire mai mică la 1, la 3 și la 5 ani după transplant, un risc de deces cu aproximativ 58% mai mare, șederi mai lungi în terapie intensivă și un risc mai mare de sepsis și de alte complicații grave după operație^[4]. De aceea, alimentația și forța musculară nu sunt detalii de lăsat pe ultimul loc: sunt lucruri de discutat cu echipa de transplant și cu medicul curant încă din perioada evaluării.

Cum decurge operația

În timpul transplantului, chirurgul scoate ficatul bolnav și îl înlocuiește cu unul sănătos^[2]. Intervenția este lungă și poate ține până la 12 ore sau chiar mai mult. Atunci când ficatul provine de la un donator decedat, operația începe în momentul în care organul ajunge la spital^[1].

În ultimii ani s-au dezvoltat tehnici moderne de conservare a organului, numite generic perfuzie mecanică, care mențin ficatul perfuzat și oxigenat între recoltare și transplant, în locul metodei tradiționale de păstrare la rece, în gheață; scopul lor este să îmbunătățească starea organelor donate considerate până acum mai puțin bune^[5]. O analiză Cochrane care a combinat rezultatele a 7 studii clinice randomizate, cu 1.024 de pacienți transplantați, a arătat că una dintre aceste tehnici — perfuzia hipotermică oxigenată — îmbunătățește supraviețuirea grefei față de păstrarea clasică la rece, reduce complicațiile grave la primitorii de ficat provenit de la donatori în moarte cerebrală acceptați după criterii extinse și reduce complicațiile biliare la primitorii de ficat provenit de la donatori decedați prin oprirea circulației. Pentru supraviețuirea pacienților înșiși, dovezile rămân neconcludente^[5].

Riscurile și complicațiile

Ca la orice operație majoră, există riscuri legate de intervenția chirurgicală, dar și riscuri specifice transplantului. Pentru organism, ficatul primit este un organ străin, iar atunci când corpul îl atacă se vorbește despre respingere; pentru a preveni această reacție, medicii prescriu medicamente care scad răspunsul sistemului imunitar^[6]. Ele se iau pe tot restul vieții^[1]. Aceleași medicamente au însă un preț: un efect secundar al lor este că organismul nu mai poate lupta la fel de bine împotriva infecțiilor ca al unei persoane sănătoase^[6].

Riscul ca infecția să provină chiar de la organul donat este mic. Organele și țesuturile donate sunt testate obligatoriu pentru infecții precum HIV, hepatita B, hepatita C, sifilisul sau infecția cu citomegalovirus, înainte de a fi folosite. Infecțiile transmise prin transplant sunt foarte rare: se estimează că sunt suspectate în aproximativ 1% din transplanturi, iar cazurile confirmate sunt mult mai puține — atunci când apar însă, complicațiile pot merge până la pierderea organului transplantat sau până la deces^[6]. Tocmai de aceea, beneficiile și riscurile unui transplant hepatic, ca și semnele de alarmă de urmărit după operație, trebuie discutate în detaliu cu echipa medicală înainte de intervenție^[3].

Recuperarea și viața după transplant

După operație, pacientul se vede des cu medicul, ca să se verifice dacă ficatul nou funcționează corect, și face analize de sânge regulate, care pot arăta din timp semnele de respingere a organului^[1]. Medicamentele care împiedică respingerea se iau în fiecare zi, fără întreruperi, tot restul vieții^[2].

Recuperarea nu se rezumă însă la analize. Viața după un transplant hepatic cere grijă pentru sănătatea mentală, nu doar pentru cea fizică: pentru depresie sau anxietate există ajutor specializat și grupuri de sprijin, iar întrebările despre ce se poate și ce nu se poate face după operație se discută cu echipa care are pacientul în grijă^[3].

Transplantul hepatic nu este o operație nouă: primul transplant hepatic reușit a fost realizat în 1967. Pentru a da o idee despre volumul actual, în Marea Britanie s-au efectuat 746 de transplanturi hepatice la adulți în anul 2021-2022, în 7 centre de transplant^[3]. Iar pacienții care ajung la operație cu o stare de nutriție și cu o forță musculară mai bune au, potrivit datelor de mai sus, un risc mai mic de deces și de complicații grave după transplant^[4].

Concluzii

Transplantul hepatic este o operație complexă, rezervată situațiilor în care ficatul nu mai poate fi ținut în funcțiune prin alte tratamente, dar pentru unii pacienți este singurul tratament care le poate salva viața. Drumul până la operație — evaluarea, așteptarea unui organ sau donatorul viu, pregătirea fizică și nutrițională — cântărește la fel de mult ca intervenția în sine, iar viața de după înseamnă tratament zilnic și controale regulate, nu o revenire la normalitate fără nicio urmare. Discuția deschisă cu echipa medicală, atât despre beneficii, cât și despre riscuri, rămâne pasul esențial înainte de a lua orice decizie.